Sclinteala

Daniel Săuca

Scriam la rubrica de față, în urmă cu vreo 14 ani, despre sclintiți. La un nou sfârșit de săptămână, am făcut o nouă incursiune printre scrierile mai vechi, sătul de isteria & violența contemporane. Scriam atunci și că nebunii sunt o categorie aparte. Specială. Mulţi oameni de cultură au fost nebuni. Asta nu i-a împiedicat, nu chiar pe puţini, să fie geniali. Sclintiţii nu sunt geniali. Şi nu sunt nebuni (în sens creator). Sunt bolnavi de grija altuia. Sunt bolnavi să gândească zi de zi ce face celălalt. Ce anume să le facă, cu ce anume să-i încurce. Sclintiţii nu au viaţă personală. Viaţa lor este grija de viaţa altora. Dar nu a celor din familia lor. Ei au „grijă” de ceilalţi, mai ales pentru a se răzbuna, pentru a demonstra că ei au valoare, ehei, mult mai mare decât a celor care au avut, la un moment dat, demnitatea de a spune ce gândesc. De pildă. Sclintiţii sunt ne-buni, sunt întruchiparea răului, a băgatului în seamă endemic, a imposturii cronice. Sclinteala i-a lovit şi pe mulţi dintre politicieni. Cu observaţia că se gândesc în primul rând la ei, şi apoi la ceilalţi. La ceilalţi mai ales pentru a-i „rade”, pentru a le arăta „muşchii” ori alte părţi ale corpului fizic. La 14 ani de la rândurile de mai sus, constat că sclinteala în România pare în continuare generalizată. Poate sub alte „falduri”, poate mai pe față (vezi minunatele rețele de așa-zisă socializare), poate mai „sofisticată”. În ton, cred, cu tema de azi, închei cu un citat din Andrei Pleșu, teribil de actual: „Ar trebui să ne fie tuturor ruşine de ceea ce se întâmplă în România de la o vreme. Am reuşit să intrăm în Europa ieşind din rândul lumii. Am devenit, ca niciodată parcă, o insulă absurdă, un conglomerat de dejecţii, plutind în derivă. Viaţa noastră cotidiană pendulează între ridicol şi convulsie, între mârlănie şi delir” (dilema.ro). Să nu mai fie nimic de făcut?